Sufar de insomnie. Cronica. Din ce in ce mai cronica, daca se poate spune asa. Tot raul spre bine, totusi. Azi noapte [sau azi dimineata, depinde de perspectiva] pe la 3 a.m. frecam traditionala menta pe net.
Paolo Nutini, cand i-am auzit numele am crezut ca eun fel de Ramazzoti sau alt lalait italian (nu prea ma omor dupa trubadurii peninsulei, sunt extrem de putini cei care au reusit sa nu ma ingretoseze).
La ora mai sus mentionata, dupa ce a trebuit sa suport 40 de minute cu Anna Paquin promovandu-si serialul True Blood [pot sa fie si 1000 de Anna Paquin, fiecare cu Oscarul ei luat la 11 ani, eu la rahatul ala nu ma uit decat cu un pistol in ceafa] numai ca sa pot sa-i vad pe Mitchell & Webb la Graham Norton (:D), apare brusc individul cu nume suspect de italian pentru accentul scotian pe care-l emitea.
Ce vreau eu sa spun e ca, Paolo Nutini nu suna rau deloc (nu accentul m-a facut sa-mi schimb opinia, ci melodia):
Azi [insert current date] inregistram inca un moment important al bataliei pentru fonduri. Primele doua dosare (de fapt unul si jumatate, dar rotunjim cu generozitate spre maxim)au luat calea taramurilor magice.
Interesant cum la toate dosarele astea trebuie sa compui un eseu in care trebuie sa scoti in evidenta cat de inteligenta, multilateral dezvoltata, sociabila, devotata muncii si in acelasi timp perfect capabila sa duci o viata sociala, cum persoana ta ar fi un adevarat cadou pentru oamenii aia, cum ei ar fi onorati sa te accepte la ei, sa-ti dea bani, casa si masa. Intreg universul ar trebui sa-ti aduca ode dimineata ca-l onorezi cu prezenta ta. Nu ma intelegeti gresit, imi place la nebunie ideea de a fi adorata mai ceva ca o zeitate din egiptul antic; dar eseurile astea sunt un mare partz (si scriu asa pentru ca mi-e prea lene sa ma obosesc cu diacritice).
Ce testeaza ei de fapt, chiar daca probabil nimeni nu va recunoaste, e cat de bine poti sa aberezi, indiferent de domeniul tau de activiate - de parca talentul tau de a-l imita pe Alan Bennett are vreo legatura cu valoarea ta ca om de stiinta. Daca te pricepi sa transformi fraza „am fost la un curs despre retele in Tokio si am baut ca porcii sake 24/7” in „am vizitat numeroase centre de dezvoltare unde am schimbat informatii cu specialisti de renume mondial” spune ceva despre devotamentul fata de meseria ta.
Nu ma plang, am destul asa zis talent in mine [mult, putin] incat sa pot transpune in imagini cat de cat artistice activitatile mele. Am activat chiar ca ghost writer pentru unii si nu pot sa spun ca s-au inregistrat plangeri. Intr-un fel ar trebui sa tac, situatia ma avantajeaza, desi mi se pare usor inutil (dar ma calmez considerand asta antrenament literar). Nici macar nu mint (cred ca cea mai mare gresala ar fi sa minti in eseurile astea, oricat de putin, pana la urma se vor prinde), dar poate ca asta e societatea moderna. CV-ul e la fel de important ca modul in care il prezinti.
E oare insa corect ? Stiu multi oameni care poate merita asta mai mult decat mine, dar nu au nicio sansa daca totul sta in PR. Dar oare le-as ceda locul meu ? Fuck NO! Atunci ? Nu stiu, era doar o observatie.
Stiu ca inimile voastre au sangerat de dorul meu; trebuie sa recunosc Ianuarie este o luna ingrata: nu ai timp de nimic, iar cand ai timp de ceva se dovedeste a fi mai mult din obligatie, decat de placere (ce exceptiile de riguare). Dar Ianuarie a murit, traiasca Februarie!
Sunt putin speriata de imensitatea luptei care urmeaza a fi dusa [zisa si lupta pentru finantare], dar in ciuda paranoiei care se ridica usor, precum ceata deasupra mlastinilor din visele mele, am decis sa nu o iau razna inca. Daca am ajuns pana aici ar fi de rasul caprelor sa ma inec, precum proverbialul reprezentat al unei anumite minoritati nationale, la mal.
Ca atare am sa inchid Winampul, am sa lecturez documentatii, norme si regulamente, am sa-mi scap din cand in cand cheia de 14 peste picior ca sa ma automotivez, am sa trag aer in piept si o sa fac miscare minim 30 de minute pe zi (cnf. recomandarilor specialistilor), o sa invat sa imblanzesc timpul ca sa pot cuceri spatiul (si vice-versa), o sa aberez mai des ca sa-mi exorcizez demonii, o sa rad mai des, o sa incerc sa-mi nu-mi asasinez toti prietenii (spiritual vorbind), o sa beau cafelute mai ceva ca Dale Cooper (sa speram ca nu o sfarsesc precum el) si orice altceva va fi necesar (in limitele admise de lege, evident, caci noi respectam legile statului de drept, oricare ar fi ala).
Pana una alta o lista de carti, ca sa nu para ca am frecat menta complet de la revelion incoace:
- Making Time: Why Time Seems to Pass at Different Speeds and How to Control It - Steve Taylor - daca va spun ca am avut o idee similara in primii ani de facultate nu o sa ma credeti, dar asa sta treaba (evident, nu atat de elaborata, sau bine enuntata)
- Rusinea - Salman Rushdie - mi-a ridicat parul din cap pe alocuri, iar eu nu ma inspaimant chiar uspo; oricum mult mai intunecata decat Furie
- Vaterland - Robert Harris - extrem de bine conturata, se pare ca am avut un noroc imens ca am vazut demult o miniserie numita Arhangelsk, dupa romanul sau omonin
- Lumea lui Roccanon - Ursula K. LeGuin - ce pot sa spun, inca un autor de SF numai bun de pus pe rana, ahm, pardon, autoare...iertare
Muzical inca mai sufar cu The Divine Comedy si The Go Betweens, dar e greu cand ai o personalitate predispusa la dependente, in plus nu-i vina mea ca oamenii sunt niste genii...
Traiesc vremuri interesante, sau traim, nu stiu care e nivelul de subiectivitate al experientei in cauza, dar cum e mai bine sa nu vorbesti decat in numele tau, mai ales daca nu te-a delegat nimeni purtator de cuvant, voi ramane la formula initiala.
A fost o saptamana plina (si nici macar nu s-a terminat):
- intai mi-a refuzat Manchesterul dosarul pentru MSc. in AI – asa ca am injurat Universul si cine i-a dat viata, adica Singularitatea;
- apoi m-a acceptat Edinburghul, tot la un MSc. in AI – asa ca am declarat ca asta e clar cea mai faina dintre lumile posibile si am dansat ca o hiena epileptica;
- acum vad ca Manchesterul tocmai mi-a acceptat dosarul la un alt MSc. – incep sa ma gandesc serios la un algoritm de luare de decizii.
Urmeaza un weekend plin de tabele, formule, medii ponderate si – de ce nu? – niste zaruri.
Iar ce e mai ciudat in toata povestea e ca le-am dat vestea unor prietene/prieteni, chiar si unor cunostinte usor vagi, dar care se intamplau sa fie prin preajma si sa intre in vorba, dar nimeni din familie nu stie inca. Foarte interesant, nu-i asa, doctore ?
Cand mi-am iesit din transa (cat de cat) am aflat ca a murit Salinger. Dar pana sa ajungem la moartea lui si ce am eu de spus strict legat de ea trebuie sa ne intoarcem in timp, in urma cu circa 7-8 primaveri.
Cand am intrat la liceu stiam germana la fel de bine ca engleza acum, iar engleza un pic mai mult decat stiu acum franceza. Cum liceul nu era dotat prea serios la acest capitol s-a ajuns la un compromis sa fac engleza avansat cu germana incepator. Tarasenia asta a avut doua consecinte: am ajuns sa uit multa germana si a trebuit sa ajung la pregatire la engleza, desi nu tin minte cand exact (sunt sigura ca am tocat banii parintilor pe asa ceva sigur un an sau doi, dar care sa fi fost acei ani nu as putea spune, tind sa cred ca 11-12, ca tot venea BAC-ul).
Intr-o zi cu soare, in timp ce frecam noi menta si patrunjelul la pregatire intalnim un text extras din The Catcher in the Rye, iar proful – baiat simpatic de felul lui, in ciuda micilor sale defecte – ne pune sa traducem titlul, evident ca noi, ca niste „ciomege prin excelenta” dam cu nuca-n peretele lui proaspat vopsit (pe banii nostri, tin sa adaug). MM (proful) ne tine o scurta cuvantare, ne traduce titlul, ne spune sa citim cartea si zambeste smecher.
Peste cateva luni apare iar titlul intr-un text, de data asta cand ma intreaba cum se traduce, sar tantosa „De veghe in lanul de secara, domn’ profesor!”. MM ranjeste mefistofelic si intreaba „Si ai citit cartea ?”, eu zambesc gales „Nu” – „Pai nici sa n-o citesti !” – „Evident, domn profesor!”.
Peste alte cateva luni, frecand eu menta intr-o librarie dau peste impricinata mai sus mentionata. Imi spun ca e cazul sa o citesc, fie si numai ca sa-i pot da replica lui MM intr-o buna zi. Evident ca nu s-a mai ivit niciodata ocazia pana am terminat liceul sa imi etalez cunostintele.
De veghe in lanul de secara este in continuare singura carte de Salinger pe care am citit-o; desi e posibil ca moartea lui sa functioneza ca un catalizator si sa ma duc sa lecturez macar cele Noua povestiri. Nu pot sa spun ca nu mi-a placut, ba chiar mi s-a parut extrem de sincera, duioasa si pe alocuri dureros de rascolitoare. Cu toate astea nu e in topul cartilor mele preferate, nu stiu de ce, pur si simplu nu-mi place atat de mult ca altele. Insa i-am luat de cateva ori apararea, cand am auzit persoane dand-o la o parte cu piciorul si categorisind-o ca puerila; dar poate simteam mai mult nevoia de a apara personajele mai mult decat cartea ca entitate de sine statatoare.
Pana la urma moartea lui Salinger nu ma afecteaza prea mult, nu asteptam un De veghe in lanul de secara II, omul era batran (de fapt am fost uimita acum cativa ani sa aflu ca mai traia) iar eu nefiind foarte atasata de opera sa nu pot sa mint si sa-mi storc lacrimi de crocodil, doar pentru ca asa impune traditia. A nu se intelege ca am vreo satisfactie, dar eu cred ca in loc sa deplangem moartea lui mai bine sa ne bucuram ca a existat.
Am reinviat, iar totul se trage de la noul meu regim pesco-vegetarian (daca asa se numeste, nu il discut, il aplic, ce mama sushi-ului!).
Dar sa va povestesc mai bine despre uimitoarele mele peripetii matinale. Cum azi dimineata aveam o intalnire extrem de importanta cu foile de examen IELTS, vineri seara am luat masurile necesare: doua mobile cu bateriile proaspat incarcate (asezate strategic pe masa), un ceas electronic de mana (pe masuta de toaleta), doua ceasuri de moda veche – si cand spun moda veche vorbesc cat se poate de serios, categoria „Made in USSR”, cu arcuri serioase, capabile sa trezeasca o cazarma intreaga de tanchisti trotilati, nu jucarele post-moderne (asezate pe hol in fata usii, nu prea aproape sa nu surzesc dracu’ inainte de proba de Listening). In total aveam destule alarme setate astfel incat sa sune minim una la 5 minute timp de o ora (pentru ca la mobil poti sa setezi mai multe alarme, creiere de maimute!).
Inutil sa va spun ca m-am trezit instantaneu de la primul tarrrr! si ca mi-am petrecut 5-10 minute dezactivand toate alarmele (desi una din creatiile tehnicii sovietice tot s-a ambitionat sa sune si dupa ce a fost dezactiva, ceas cu personalitate, tovarasi!) – dar vad ca totusi v-am spus.
Tocmai cand profitam si eu de cele 20 de minute ramase libere datorita miscarilor mele suspect de rapide (mai ales pentru o ora la care de obicei vin din club si pic lata in pat, nu ma pregatesc sa iau cu asalt nametii) si sacrificam o bomboana mentolata pe altarul lui Alan Bennett (ala de pe youtube, pentru inspiratie), cand dracovenia ruseasca incepe a zbarnaii; sa-mi tasneasca biata cafeluta neagra ( de inspiratie twin peaks-iana) pe gat in sus, transformandu-ma in gheizer uman, nu alta. In final reusesc sa exorcizez spiritele si o iau la pas, spre statie (sa tot fi fost vreo 7.05 a.m.), aveam drum lung, caci geniile de la BritCouncil au plasat examenul fix in „mijlocul nicaierii” – mi-a zis mie un harciog batran si intelept acum cativa ani ca o sa dau un examen intr-o fabrica de glucoza, dar am crezut ca iar mancase oregano stricat!
In metrou ma prind eu ca statia e exact aia unde coboram sa merg la politia rutiera, un val initial de scarba m-a cuprins, apoi mi-am dat seama ca teoria am trecut-o fara probleme pana la urma, practica m-a omorat. Odata iesita din intimitatea metroului situatia s-a complicat: socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ; aveam de mers o singura statie de tramvai pe jos, cum mai aveam mai mult de 40 de minute pana la ora de pe „invitatie”, am zis ca putin sport face bine. Ce nu stiam eu e ca Barbu Vacarescu nu prea e „pedestrian friendly”, mai ales pe timp de iarna, dreapta era impracticabila, stanga avea o carare usor nuantata. Am ales stanga, oricum Hotel Caro aparea ca fiind pe partea aia. De retinut: o statie de tramvai pare destul de lunga iarna, mai ales pe drumuri de tara (poate era undeva asfalt sub nametii aia, dar nu puteam ghici, oricum nu ar fi fost mare diferenta).
In fine, ajung la hotel, care se dovedeste a fi chiar dragut si de 4 stele, nu 3 cum scria pe harta (o harta, nu stiu care!). Nimeresc sala si surpriza!, patru persoane de la mine din facultate (se emigreaza serios in generatia mea, bag de seama); renunt la incercarea de a-mi aminti numele lor (stiu sigur ca pe una din fete o cheama Magda, dar numele celorlalti nu mi-le pot aduce aminte -in apararea mea, nu au fost cu mine in grupa, si nici nu eram chiar tovarasi de pahar – de suc, betivanilor!); dar ce conteaza numele cata vreme oamenii sunt prietenosi si am cu cine sa schimb o vorba, un banc si o injuratura (pariu ca nici ei nu aveau habar cum ma cheama!).
Detalii despre examen nu prea am, a fost cam la limita (nu am avut timp sa frec menta, am terminat mereu cu 5 minute inainte de sfarsitul fiecarei probe), dar subiectele mi s-au parut mai usoare decat cele din testele de antrenament. Maine am proba de speaking, la o ora mult mai miloasa. Sa scap si de asta ca promit sa rup cartea aia de germana; si sa vedeti ce dosar pentru bursa alcatuiesc eu in doi timpi si trei miscari! Dar mai intai o sa-mi iau un cadou (dupa ce vad rezultatul o sa-mi mai iau unul, de consolare sau felicitare, in functie de caz)! Vorba artistului, a la guerre, comme a la guerre; asa ca allons-y (si cica nu invat nimic din SF-uri)!
P.S. By the way, dear Miss Lilly Allen, THIS is how one remakes Straight to Hell! Ok, it's a dub, but at least it's good!
Posts
